La Ermitaj, asociația pe care am fondat-o urmărește „să sprijine indivizii și comunitățile în a merge pe calea unui mod de viață respectuos față de Pământ și de oameni, într-un spirit de împărtășire și solidaritate”. Dar să ne imaginăm că facem asta „ca să schimbăm lumea” ar fi o iluzie periculoasă. Să credem că câteva inițiative locale ar fi suficiente pentru a inversa cursul crizelor globale — sociale, ecologice, economice — înseamnă să alergăm spre o utopie repede dezamăgitoare.
Am simțit această tensiune foarte puternic în timpul unui atelier cu Teodora Bilciurescu, de la asociația Buruiana. Ea ne-a pus această întrebare: « Which is the most beautiful world that my heart knows is possible ? » (Care este cea mai frumoasă lume pe care inima mea știe că este posibilă?).
În cadrul atelierului trebuia să răspundem la această întrebare în perechi: trei minute fiecare, lăsând să apară un răspuns din inimă. Al meu a fost simplu: pot să fac bine în jurul meu, să cultiv reziliența mea, să creez un spațiu coerent cu valorile mele. Asta este posibil, realizabil. Pentru restul lumii… nu spun că ar fi imposibil, dar să zicem că e o altă poveste.
Am descoperit apoi că aceasta era și titlul unei cărți de Charles Eisenstein. Și fraza aceasta a rămas cu mine.
Pentru că, în fond, ea inversează perspectiva: nu este vorba de a purta pe umeri povara întregii lumi, ci de a da viață, aici și acum, unei fărâme din acea lume mai frumoasă.
A schimba lumea – iluzia unei revoluții
Societățile moderne funcționează prin sisteme masive și ierarhizate, unde marile transformări sunt adesea încetinite de inerție sau de interese. Să vrei să le răstorni dintr-un singur gest, sau să crezi că un proiect ori un concept le poate zgudui din temelii, duce repede la dezamăgire.
Dar asta nu înseamnă că schimbarea ar fi imposibilă. Așa cum subliniază Eisenstein, ea nu se manifestă mereu sub forma unor revoluții spectaculoase. Își face rădăcini în margini, în interstiții, într-o multitudine de gesturi mici care par neînsemnate izolat, dar care, împreună, încep să scrie un alt povestir.
Alegerea microcosmosului
Atunci, ce ne rămâne de făcut?
Să creăm spații de coerență. Să cultivăm forme de viață în acord cu valorile noastre.
La Ermitaj încercăm să învățăm și să transmitem practici care reduc dependența noastră de un sistem condamnat la epuizare (raportul Limits to Growth, accelerarea entropiei prin societatea de consum, cele nouă limite planetare ne amintesc mereu acest lucru).
Construim un loc care caută reziliența, care hrănește liniștea. Nu pentru a fugi din lume, ci pentru a o locui altfel, cu conștiință.
Poate părea puțin. Dar fiecare alegere, fiecare gest făcut în acest sens este o sămânță. Și știm că semințele călătoresc mai departe decât noi.
A schimba lumea – exemplul ca și contribuție
Nu avem nici pretenția, nici capacitatea de a „salva planeta”. Și la Ermitaj știm că suntem încă pe drum: utopia pe care o purtăm pe acești opt hectare — să producem hrana noastră, fibrele noastre, materialele noastre de construcție, să trăim în respect față de toate formele de viață — nu este încă realizată. Ea rămâne un orizont, o busolă.
Între timp, învățăm să mergem între două lumi: cea pe care inima noastră o știe posibilă și cea în care trebuie să ne înscriem încă. Să găsim o sustenabilitate financiară, să compunem cu structurile existente, face parte din drum. Nu ca o trădare a idealurilor noastre, ci ca un dans fragil între vis și realitate.
Ermitajul este încă o cercetare, o experimentare, o încercare de a întrupa o imagine, o posibilitate. Dacă asta poate inspira, trezi, da curaj altora, cu atât mai bine. Și chiar dacă ar fi „doar” atât, ar fi deja mult: să facem un spațiu ceva mai locuibil, pentru noi, pentru cei care se recunosc aici, și pentru pământul care ne poartă.
